Nu suntem definiți de ceea ce avem, ci de ceea ce suntem. Viața nu înseamnă să strângi, să aduni, să ai…lucruri. Ci a trăi înseamnă să îți creezi amintiri. Să colecționezi momente. Să faci buchete de gânduri. Să îți fluturi visele prin aerul realității. Să iei fiecare pas și să-l pui la păstrare, în suflet. Viață înseamnă nu să aștepți o destinație, ci să te bucuri de fiecare călătorie.

  Când vine vorba de frumos am devenit orbi, surzi și reci. Iar când vine vorba de fericire ne transformăm în statui de piatră tare. Micile bucurii nu ne mai încălzesc, iar soarele ne privește aspru, fără putere. Ne afundăm în uitare, cu fiecare clipă ce vine și trece. De ce e oare nevoie ca inimile noastre să se dezghețe?

   Nu, valoarea existenței nu e măsurată prin lucrurile pe care le ai, ci prin momentele pe care le trăiești! Pentru că posesiunile pot dispărea oricând, dar cine poate să ne fure amintirile?

Sclipirea vieții vine tocmai din strângerea asta hapsână de trăiri. Din grămada de experiențe pe care le păstrăm pentru eternitate, depozitându-le în suflete. Din momentele (frumoase sau triste, fericite sau urâte) pe care ni le scriem pe inimi. Din mărunțimea detaliului apare grandoarea experienței.

E mai ușor să depozitezi materialul decât să pui cărămizi spiritului. E mai simplu să strângi obiecte decât să te pui să aduni momente. Dar doar ele îți vor oferi, peste ani, satisfacție. Pentru că ce ține de material vine și trece. Ce ține de suflet însă, vine și nu pleacă niciodată. Chiar și atunci când ai impresia că s-a dus, amintirea e acolo, aducând cu ea timpul înapoi.

Să colecționezi momente e singura cale spre atemporalitate. Sau, poate, spre un anumit fel de veșnicie.

Amintirile nu se trăiesc decât la timpul prezent. În rest doar se creează.