Păreri despre cei ce ne inconjoară

Când suferi, ți-e greu și nu știi încotro să te îndrepți, când emoțiile tale se ciocnesc de realitatea unui refuz, când ești nefericit sau trist, când îți vine să lași tot și să pleci undeva departe, când gândurile te duc acolo unde nu poți să fii, când ești slab și mic în fața vieții, fă-ți un ceai. Fă-l și bea-l din cea mai frumoasă ceașcă pe care o ai. Frumoasă nu datorită aspectului, ci emoțiilor de care este plină. Apoi lasă deoparte remușcările, tragediile și nebuniile nepotrivite și fii tu. Tu și cel mai frumos lucru din lumea ta.

Depășește un moment de rătăcire trăind alt moment, de împlinire. Fie că-l găsești printre amintiri sau e undeva în viitor și abia așteaptă să vină, lasă acest moment să-ți determine starea de spirit. Lasă-te purtat de idealul unei iubiri consumate sau încă neîmplinite. Trăiește prezentul prin prisma unui gând fericit. Apoi închide ochii, soarbe din ceai cu înghițituri mici și aruncă naibii nefericirea.

Când viața pare că nu mai are sens, găsește sens în ceea ce te-a marcat odată. Găsește sens în ceea ce te bucură acum, fie și în cel mai mic detaliu. Găsește sens în ceea ce ți-ai propus să faci mâine. Totul poate fi schimbat, corectat, întors înapoi dacă vrei, numai dacă simți cu adevărat și dacă reușești să-ți depășești fricile. În rest, lasă-te purtat de valul unui gând, chiar dacă e numai un vis, trăit alături de o ceașcă de ceai.

Când viața pare cumplită, fă-ți un ceai și bea-l dintr-o ceașcă plină cu amintiri.

O să încep totul cu o frază care va rezuma ce o să scriu mai jos și care te va face ori să te oprești imediat, ori să îți dorești să citești mai repede continuarea: „În viață nu contează atât de mult ceea ce faci, cât contează de ce faci!” Iar acum să trec la explicații.

 Concluzia este una pe cât de intuitivă, pe atât de ignorată: suntem motivați de activitățile care ne oferă împlinire sufletească. Nu, nu banii și nici pachetul de beneficii nu sunt pe primul loc, ci sentimentul că faci ceva important și în acord cu valorile tale. Ei bine, se pare că, totuși, întreagă societate se bazează pe un tipar greșit de motivare și anume: „sticks and carrots”. Sau, mai pe românește: „după muncă și răsplată”. Mai detaliat: dacă îndeplinești sarcina X, primești recompensa Y. Destul de simplu. Problema e că lucrurile nu merg atât de bine folosind această variantă, decât dacă e vorba de o sarcină repetitivă și monotonă, lipsită de orice urmă de creativitate și noutate. Adică, metoda „Dacă…Atunci” merge extrem de rar, pentru că aproape orice activitate implică creativitate și un anumit grad de flexibilitate.

În momentul în care realizezi că ceea ce te conduce este un motor interior, al tău, viața ta se schimbă radical. Din clipa aia, nu mai stai să te gândești ce zic ceilalți despre tine, ce părere își face vecinul când o să audă că ți-ai dat demisia, ce o să zică mama și tata când or să afle că ți-ai schimbat facultatea sau ce o spună prietena când îi comunici că vrei să pleci în lume. De atunci tu realizezi că e viața ta viața de care trebuie să ai grijă și doar atât. Da, știu că sună egoist, dar este cea mai bună cale. Doar după ce ai grijă de tine, poți avea cu adevărat grijă și de cei din jurul tău.

Iau moneda, o arunc în sus și cade pe partea cealaltă. Acum e vorba de motivația exterioară, aia care nu vine din tine. Eh, cam așa ne trăim noi viața! Mergem la lucru pentru a avea un salariu și un acoperiș deasupra capului. Facem școli peste școli că na, poate așa o să o ducem și noi mai bine. Intrăm în relații doar cu gândul la recompense. Și așa ajungem să muncim mult, să învățăm bine, să ne comportăm frumos, etc…doar pentru recompensele țintite. Rezultatul? Umanitatea noastră dispare; devenim niște simple mașini de business, de troc: îți dau, îmi dai. Nu-ți dau, nu îmi mai dai. Și urmarea logică: nu îmi mai dai, nu îți mai dau nici eu!

Iar acum se ridică întrebarea: de ce faci ceea ce faci? Ce te motivează, ce te conduce? E vorba de focul ală lăuntric care te mistuie și nu îți dă pace sau e doar salariul de la sfârșitul lunii? De ce te trezești dimineața, ca să te poți culca la loc seara sau ca să faci niște chestii frumoase pe parcursul zilei? De ce înveți pe brânci la școală, pentru informație sau pentru nota de final? Și tot așa.

Problema cu motivația se rezumă, în fond, la un singur aspect: TIMP. Pentru un timp, atât motivația intrinsecă, cât și motivația extrinsecă funcționează perfect. Și mai sunt și greu de diferențiat. Dar…Dar doar motivația intrinsecă durează. Cât durează? Suficient de mult ca să ducă lucrurile la bun sfârșit! Pentru că din interior îți iei puterea să treci peste obstacolele de care te lovești pe drumul vieții. Dacă motorul nu functionează, nu o să te poți deplasa decât la vale. La primul deal serios poți să îți iei adio. Nu mai merge ca la dealurile alea minore, când te împingeau alții de la spate. Ai nevoie de propulsie proprie.

De asta este mai important de ce faci ceea ce faci și nu ce faci. Pentru că, dacă faci ceea ce e în acord cu tine ca persoană, acele activități care izvorăsc din propria ta ființă, devii de neoprit. Nimeni și nimic nu îți poate sta în cale. Dar, dacă tot ceea ce întreprinzi e rezultatul unei motivări din afară, artificiale, întrebarea nu este DACĂ o să clachezi, ci CÂND. În ambele cazuri, trebuie să treacă timp: până când vei atinge succesul personal(motivația intrinsecă), sau până te vei lovi de eșec total(motivația extrinsecă).

Ca în multe situații, e mai ușor pe hârtie decât în viață. Situația ideală e aia în care faci doar ceea ce vrei, ce te motivează pe tine și îți aduce satisfacție. (Știu, unii vor zice că unele activități care aduc satisfacție sunt rele în sine, dar aia e o altă discuție). Dar, pentru că idealul nu se poate atinge, ar fi de dorit să se tindă spre el: cât mai mult din viețile noastre să fie ocupate cu activități izvorâte din adâncul personalității noastre.

Dacă îți place să desenezi, desenează! Dacă îți place să călătorești prin lume, dă-i drumul! Dacă îți place să cânți, fă-te auzit! Dacă îți place să mături străzile, matură străzile, care e problema? Problema e că ne-am învățat să credem că trebuie să trăim într-un anumit fel, la un anumit nivel, și între anumite limite, crezând că așa e fericirea. Adevărul e că numai atunci când trăiești între propriile limite afli ce e aia fericire. În rest, te hrănești cu iluziile aruncate de alții.

Una peste alta, lumea are nevoie de mai mulți oameni care să renunțe la tipare și care să facă diferența. De ce să nu facem și noi asta? De ce să-i lăsăm doar pe alții(puțini) să trăiască cu adevărat?

   Am cunoscut femei adevărate. Femei de valoare, femei sincere, doamne. Am învățat de la fiecare câte ceva. Mi-au rămas fiecare pe suflet și le-am respectat. Dar am cunoscut și femei care-și băteau joc de identitatea lor. Femei care vedeau lumea drept o sursă de bani și de imagine. Femei care trăiau cu gândul că cineva trebuie să le întrețină, cineva trebuie să le ofere, cineva trebuie să le facă fericite. Își spuneau doamne, dar oare așa erau?

Toate vă numiți doamne. Toate încercați să vă creați o lume a voastră, bună sau rea, o lume în care bărbații sunt puternici sau sunt făcuți de nimic, o lume în care sufletul e important sau se șterge pe jos cu el, o lume n care dragostea e sursă de fericire sau sursă de venit. Toate vorbiți frumos sau superficial. Și atunci din acest „toate” noi, bărbații, reușim să găsim femei demne și femei de bani gata. Din acest „toate” descifrăm un suflet frumos sau o inimă de gheață. Și tot din acest „toate” dăm de femeia visurilor noastre și de femeia care să ne facă să suferim cel mai mult.

Alegem și noi. Comparăm, corect. Și reușim să ne facem concluzii cu valoare de adevăr. Înțelegem că nu toate „doamnele” sunt doamne și nu toate fetele care arată bine sunt bune de pat și atât. Și vă spunem deschis că în ochii noștri o femeie care știe să vorbească, care se îmbracă decent, dar cu gust sau care ne cucerește prin simplitate și farmec nu va fi niciodată la același nivel cu o femeie care tratează pe toată lumea cu dispreț, care înjură non stop sau care e gata să-ți ia banii din portofel și să plece. Nu, acea femeie decentă și simplă va fi mereu mult mai sus. Va fi în inima noastră. Așa că în loc să vă arătați posteriorul, deschideți-vă sufletul și în loc să aveți interese, aveți sentimente sincere. Fiți femei iubitoare, doamne adevărate și veți avea ceea ce meritați.

Și ca să știți: da, sunt și bărbați nemernici și indiferenți. Dar nu toți sunt așa, nici pe departe. Așa cum nu toate femeile sunt gata să iubească sincer. Noi vrem să iubim, vrem să oferim, vrem să avem grijă de cineva, dar atât de mult vrem ca totul să fie reciproc!

E ciudat cum cineva ți se pare frumos…azi. Dacă l-ai fi privit ieri, nu i-ai fi putut înțelege frumusețea. Și nimic nu oferă asigurarea că frumusețea va dăinui și mâine. Sunt persoane care, în anumite ocazii, ne par frumoase. Dar, după un timp, tot ceea ce era frumos la ele dispare; iar trăsăturile lor ni se par comune, banale, plane. Și ne minunăm, peste clipe, de persoanele pe care le îndrăgeam cândva. Unde s-a dus frumosul? A fost și nu mai e? Sau nu a fost și nici nu o să fie?  

Frumusețea vine din interior. Dar nu, nu din interiorul subiectului, ci din interiorul privitorului! Frumosul nu se ascunde în ființa privită, ci în cel care privește. În ființa care iubește, nu în cea iubită. Nu suntem iubiți pentru că suntem frumoși, ci suntem frumoși pentru că suntem iubiți, se spune. Iar a fi frumos nu e un standard, un absolut. Presupunând, însă, că frumusețea este absolută: ce farmec ar mai avea aceasta?

   Când iubim pe cineva, iubim imperfecțiunile lui. Nu suntem atrași de cei fără greșeală, de cei fără păcat. Perfecțiunea e plictisitoare, monotonă. Poate fi plăcută de privit, dar nu e deloc de dorit. Defectele îi unesc pe oameni, nu calitățile. Eșecurile, nu reușitele. De ce totuși căutăm, în ceilalți, perfecțiunea? Poate pentru că o căutăm în noi? Și pentru că, oricât de tare am căuta-o, nu o putem găsi? Și încercăm să ne îngropăm deznădejdea în perfecțiunea celuilalt…. Abia apoi, uneori prea târziu, realizăm că și a lor, ca și a noastră de altfel, nu există.

Când totul trece, rămânem doar cu amintirile. Cu amintiri imperfecte, ale unor momente imperfecte, trăite cu oameni imperfecți. Și tocmai faptul că sunt imperfecte, le face atât de perfecte…

  Devenim atât de obsedați de fericire, încât uităm de noi. De fapt, uităm de noi doar pentru că suntem obsedați de fericirea…altora. Ne dorim să salvăm aparențele. Nu vrem ca cei din jur să ne vadă triști, apăsați, obosiți. Ne mascăm chipurile cu fețe calde și le împodobim cu zâmbete cu grijă alese. Doar ochii ne mai dau, din când în când de gol. Pentru că doar privind în ochi pe cineva, îl poți cunoște. Pe unde intră lumina, pe acolo se vede și sufletul.

Și, tot punându-ne astfel de măști de fericire, ajungem să credem că asta e, în realitate, fericirea. Ne lăsăm mințiți nu numai de zâmbetele celorlalți, dar și de ale noastre. Și nu numai că nu ne uităm în ochii lor, pentru a afla adevărul, dar nu ne uităm nici în ochii noștri! Să fie, oare, din cauza a ceea ce am putea descoperi? Atât de frică să ne fie?

Din adâncul nostru ecouri de adevărată fericire ne mai dau ghes, din când în când. Prea puțini, însă, le și ascultăm… Ne lăsăm furați de strălucirea de pe chipuri, ignorând răceala din spate. Ne mințim, cu zâmbete largi pe buze. Rămâne consolarea că măcar ne mințim frumos.

   Ne obișnuim atât de mult (și atât de ușor) cu traiul cotidian, că uităm de fragilitatea vieții. La tinerețe, trăim cu iluzia imortalității. La bătrânețe, rămânem doar cu iluziile. Și, totuși, neconștientizarea finalului conduce la o trăire diluată. Ne oferim impresia abundenței timpului și nu realizăm că acesta se scurge, nemilos, înainte. Și noi cu ce rămânem? Cu impresiile, de cele mai multe ori.

Viața se întâmplă în fiecare clipă, în timp ce noi ne îndeletnicim cu altele. Nu ne mai bucurăm de momentele pe care le trăim. Le așteptăm pe cele de mâine… Iar mâine? Pe cele de poimâine! Și, uite așa, viața trece pe lângă. Să ne mai mirăm că nu suntem fericiți?

   Nu suntem definiți de ceea ce avem, ci de ceea ce suntem. Viața nu înseamnă să strângi, să aduni, să ai…lucruri. Ci a trăi înseamnă să îți creezi amintiri. Să colecționezi momente. Să faci buchete de gânduri. Să îți fluturi visele prin aerul realității. Să iei fiecare pas și să-l pui la păstrare, în suflet. Viață înseamnă nu să aștepți o destinație, ci să te bucuri de fiecare călătorie.

  Când vine vorba de frumos am devenit orbi, surzi și reci. Iar când vine vorba de fericire ne transformăm în statui de piatră tare. Micile bucurii nu ne mai încălzesc, iar soarele ne privește aspru, fără putere. Ne afundăm în uitare, cu fiecare clipă ce vine și trece. De ce e oare nevoie ca inimile noastre să se dezghețe?

   Nu, valoarea existenței nu e măsurată prin lucrurile pe care le ai, ci prin momentele pe care le trăiești! Pentru că posesiunile pot dispărea oricând, dar cine poate să ne fure amintirile?

Sclipirea vieții vine tocmai din strângerea asta hapsână de trăiri. Din grămada de experiențe pe care le păstrăm pentru eternitate, depozitându-le în suflete. Din momentele (frumoase sau triste, fericite sau urâte) pe care ni le scriem pe inimi. Din mărunțimea detaliului apare grandoarea experienței.

E mai ușor să depozitezi materialul decât să pui cărămizi spiritului. E mai simplu să strângi obiecte decât să te pui să aduni momente. Dar doar ele îți vor oferi, peste ani, satisfacție. Pentru că ce ține de material vine și trece. Ce ține de suflet însă, vine și nu pleacă niciodată. Chiar și atunci când ai impresia că s-a dus, amintirea e acolo, aducând cu ea timpul înapoi.

Să colecționezi momente e singura cale spre atemporalitate. Sau, poate, spre un anumit fel de veșnicie.

Amintirile nu se trăiesc decât la timpul prezent. În rest doar se creează.

  Dacă cineva îți va spune că iubești în zadar un om, să nu îl asculți. Dacă cineva îți va spune că trebuie să iubești doar dacă dragostea se împarte la doi, să nu îl asculți. Dacă cineva drag va pleca de lângă tine după o lună, un an sau o viață, să știi că așa a fost să fie. Dar nici pe el să nu îl asculți, când îți va spune să-l uiți. Pentru că îl vei iubi la fel de mult, nu-i așa? Dacă vei iubi o viață și vei avea omul drag alături doar pentru o zi, să iubești în ziua aia cât pentru o viață, ca să îți amintești apoi un miros de parfum, de fericire. Dar să nu încetezi să iubești. Cum știi tu. Cum poți tu.

    Pentru că doar iubind vei da la o parte timpul și orice prejudecăți. Vei fi un om diferit. Îți vor lumina ochii și dorințele vor deveni plăceri ascunse. Vei putea să oferi, deschis și fără a cere ceva în schimb. Da, când ceri nu iubești și când iubești nu ceri. Te vei trezi cu un scop, departe de cel personal: vei dori din toată inima să faci pe omul drag fericit. Nu contează cum, fie și oferind un zâmbet. Vei ști în schimb că al tău e sincer. Vei susține, din umbră sau aproape. Vei trăi emoțiile celuilalt, tristețea și bucuria lui. Ce poate fi mai sacru decât să simți ce simte un al om, să te regăsești și să respiri același dor? Vei fi alături, vei împărtăși un gând și o dorință. Dacă îți va răspunde, va fi frumos. Dacă nu, vei ști că oricum să iubești e frumos.

Nu iubești din reciprocitate sau din obligație. Din indiferență sau din stări de spirit. Iubești pentru că așa îți dictează inima. Pentru că te regăsești în frumusețea, gesturile și cuvintele unui om. Pentru că ai vrea să îl vezi și să îl faci fericit o viață. Starea asta merită toată singurătatea și toată nefericirea din lume. Cei care cred că e absurd, probabil niciodată nu au iubit sincer. Nu au trăit momente de dăruire, de atașament, de regăsire. Da, este frumos să iubești responsabil, dar parcă dragostea e mult mai frumoasă cu o doză de nebunie. Cu o stare de inconștiență în fapte. Cu lipsa de control și în același timp cu senzația că toată lumea e în mâinile tale. Așa că dacă cineva îți va spune că iubești în zadar un om, să nu îl asculți.