Păreri despre cei ce ne inconjoară

   Te-am plăcut cum n-am plăcut pe nimeni, dar cum sper să mai plac și altădată. Te-am plăcut la fel de mult cum ador să pedalez pe un vârf de munte în culorile de aur ale apusului. Te-am plăcut cum iubesc liniștea unei seri de vară pe o plajă pustie, lăsându-mi gândurile să zboare departe. Te-am plăcut cum doar un cer plin de stele poate spune. Căci, dintre toate, doar cerul mai știe cum te-am plăcut eu.

Cum aștepți un răsărit de soare pe o plajă pustie, așa te așteptam eu pe tine să vii. Iar inima îmi bătea de fiecare dată când te întâlneam cu atâta putere, de parcă tocmai terminasem de urcat un munte în ritm alert. Când îți vorbeam, habar n-aveam ce îți spuneam, eram prea preocupat să te admir și să îți ascult vocea. Ochii – reflexie reușită a cerului de primăvară – priveau într-una voioși și neobosiți; parcă niciodată nu își găseau locul și parcă totdeauna erau în căutarea a ceva. Buzele parcă tocmai se întorseseră de la furat…culoare – un roșu aprins le lumina întruna, încât nu mă puteam întreba: să fie de la cireșe, căpșuni? Nu știam, dar ce contează? Mintea îmi era oricum atât de învălmășită încât, și dacă aș fi știut, tot în zadar aș fi făcut-o.

Așa te-am plăcut eu: văzând în tine ceea ce nici măcar tu nu erai în stare să vezi. Știu, nu am apucat să descopăr decât puține (prea puține!) din piesele de puzzle ale ființei tale, dar asta nu m-a împiedicat să îmi formez o imagine completă a tabloului. Iar timpul avea să îmi arate – chiar și după ce te-ai depărtat (sau, tocmai, mai ales după ce ai făcut-o), că această imagine era prea apropiată de realitate. Ba uneori era rămasă și în urmă, deși avusesem grijă să pun în ea tot ce-i mai frumos, mai special, mai aparte. Căci acesta era unul din darurile tale: știai să iei prin surprindere chiar și realitatea.Timpul, însă, își continuă cursul. Iar tu, odată cu el, îți continui viața.

Oh, de ai ști cum te-am plăcut, oare ce-ai face?

Cel mai sigur, ai pleca, iarăși, la fel.  

   Asemeni stropilor de rouă ce se ascund dimineața de razele soarelui, se strecoară către infinit. Ca firele insignifiante de nisip, se pierde printre degetele neglijente ale unui copilaș vesel de noile descoperiri ale naturii. Ca parașutele pufoase de păpădie, zboară pe aripi de vânt, fără să se mai întoarcă vreodată. Cum sosește, așa pleacă.

  E timpul – prieten și dușman, iluzie palpabilă și realitate neverosimilă.

  Nu poate fi păstrat. Nu poate fi cumpărat. Nu poate fi păcălit. Unii, cu impresii de inteligență superioară, încearcă să-l îmblânzească. Alții, îl ignoră, dându-i prea ușor voie să plece. Cu toții, însă, sunt depășiți: secundele nu se pot nici aduna, nici economisi.

  Iar în urmă, când prăjiturile se termină și amarul se dă la o parte, nu rămân decât clipele. Clipele de amintire, căci doar ele salvează imortalitatea.

Nu avem timp nu pentru că suntem ocupați, ci pentru că suntem ocupați nu avem timp. Dacă am ști cum să folosim ceea ce avem la dispoziție, am avea mai mult. Cu cât ne-am bucura mai tare (și mai rațional!) de vreme, cu atât ne-ar sătura mai tare. Darurile nu rămân decât la cei care le apreciază; cu atât mai mult, istoria nu îi favorizează decât pe cei care știu să beneficieze de ea.

  Să respiri pierdut într-o pădure verde de primăvară. Să sari în cap de pe stânci în apele cristaline și reci ale mării. Să conduci fără rost, pe drumuri necunoscute, doar ca să te bucuri. Să zâmbești…des. Să asculți și să cânți. Să citești o carte clasică, cu o ceașcă de ceai rece la umbra unui copac bătrân din parc. Să îți îmbrățișezi persoanele dragi și să le spui cât de importante sunt pentru tine. Să respiri. Sau să plângi. Asta înseamnă să trăiești.

  Dar, sufocat de responsabilități, nevoi și dorințe, nu mai există timp și de trăit. Activitățile ce aduc liniște sufletului și care scriu fericirea sunt, tot mai des, lăsate uitării. Există lucruri mai importante de bifat și alte pseudo-fericiri de urmărit.

  Nu avem timp nu pentru că minutele sunt scurte, ci pentru că nu știm să colecționăm momentele. Clipele ce merită trăite nu sunt cele îmbrăcate în rutină, ci cele care dezvăluie, pe neștiute, necunoscutul. Fericirea nu se ascunde sub rochiile identice ale zilelor noastre, ci surprinde, clipă de clipă, prin noi și noi dimensiuni. Ori intri în joc, ori rămâi pe dinafară, mirându-te – la final – unde ți s-a dus tinerețea. Căci de alergat se poate alerga, dar numai a sta pe loc aduce liniștea.

  Și fie că suntem de acord, fie că nu, pentru ceea ce cu adevărat important, avem timp nelimitat. Restul nu sunt decât niște mofturi de copii despre care am auzit noi că sunt indispensabile.

  Timp nu avem decât din cauză că nu știm ce să facem cu cel care ni s-a dat deja. Căci a clădi castele din boabele infinite ale neantului, pe termen lung, nu se traduce decât prin valuri ce urmează să distrugă totul.